Se afișează postările cu eticheta proză. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proză. Afișați toate postările

Numele meu este Angélica şi provin dintr-o familie cu foarte mulţi fraţi. Părinţii mei sunt eterni şi presupun că şi eu voi avea o viaţă la fel de lungă, la fel ca acelora care m-au făcut. De fapt, pe mama nu am cunoscut-o niciodată şi nici nu cred că mai reprezintă o prioritate pentru mine. Important că îmi ştiu tatăl, care m-a crescut din nimic şi m-a educat cum ştia el mai bine. Pentru mine este Dumnezeu. E tatăl meu. Am foarte mulţi fraţi şi toţi trebuie crescuţi la fel. Toţi suntem gemeni. Însă unii din fraţii mei sunt altfel, unii mai mari, mai înalţi, alţii mai mici, mai scunzi. Iar pentru că fraţii mei mai mari aveau îndatoriri pe măsura lor, tata mi-a dat mereu sarcina să am grijă de oameni. Să îi sfătuiesc şi să îi ajut la nevoie... Numele meu este Angélica şi mă declar un înger fericit.
În copilărie, când nici nu se auzise încă de oameni, eram foarte aproape de tata. Eram curios mereu să îl urmăresc în atelierul lui de creaţie. Doamne câte minuni mai făcea: cu patru picioare, cu coadă, cu înotătoare, cu crengi, cu nas, cu braţe, cu bot alungit sau turtit, cu aripi, de nu le mai ştiai numărul născocirilor lui. Ţin minte că avea lângă el alte două ajutoare, doi ucenici foarte pricepuţi şi ei. Dar ultima creaţie a sa, la care a lucrat foarte mult, punând foarte mult suflet până aproape de perfecţiune, nu l-a mult timp după ce i-a dat viaţă, l-a dezamăgit. Pe mine şi pe mulţi dintre fraţii mei ne-au pus să îi păzim pe oameni, să nu care cumva să mai greşească... A, şi să nu uit! Unul din fraţii mei mari era mai răzvrătit, iar când a încercat să se măsoare cu tata, călcându-şi condiţia, tata l-a trimis în beciul întunecos, de unde nu a mai ieşit de-atunci. Pedepsit fiind, şi-a găst loc acolo şi şi-a făcut propria lume. Învăţând de la tata meserie, a început să creeze personaje demonice, diavoli şi draci, pe care îi mai trimitea năvală peste noi să ne sperie, ori peste creaţia tatei, corupând-o şi amăgind-o. Vai ce ne mai supăram atunci!...
Când omul a devenit Sapiens-Sapiens tata m-a trimis la şcoală să învăţ despre evoluţia sa. Primele patru clase au fost foarte uşoare. Mi-au plăcut mult orele de „Desen”. Tot timpul am fost cel mai bun la desenat oameni. Însă nu sufeream „Mediul Înconjurător” şi „Istoria”. Erau prea multe date de reţinut şi aproape majoritatea îi contraziceau poveştile pe care tata ni le spunea la început. Nimic despre cuvânt şi totul despre om. De asemenea îmi plăceau orele de muzică. În gimnaziu au început să îmi placă orele de limbi străine. Lingvistica babeliană a fost favorita mea, iar geometria în spaţiu m-a fermecat. Nu îmi plăceau de fel istoria universală şi geografia pământului. Nu mi se potriveau!... Am fost admis apoi la Liceul de Artă, la secţia fâlfâit, condusă de fratele meu, Maestrul Anghélos, cu nota 9,90. Toată perioada liceului am perfecţionat zborul silenţios, iar la absolvire, după ce am susţinut lucrarea cu titlul, Fâlfâitul – arta zborului angelic, am primit atestatul de zbor silenţios cu notă maximă. Admiterea la facultate a fost floare la ureche. A trebuit să aleg între facultatea de filosofie şi cea de construcţii. Lui tata îi plăcea să mă vadă inginer... Dar m-am înscris la Facultatea Aeroangelă, secţia „Filosofia Zborului”. N-a avut ce face. Tata a fost pus în situaţia faptului împlinit şi cu toate că nu a ştiut că există aşa ceva, m-a susţinut şi m-a sprijinit tot timpul, acceptând pasiunea mea pentru zbor.
Mi-am dat licenţa în „Zborul nostru cel de toate zilele” cu teza „Zborul angelic în teoriile cubi-centriste”. A urmat un masterat absolvit cu notă maximă în „Teoria Zborului Natural” şi admiterea la doctorat. Mi-am propus să dezvolt teoria cubi-centristă din perspectiva înţelegerii umane. Recent am primit o bursă pe Terra, undeva la Polul Nord, la una din academiile invizibile ale îngerilor colonişti de acolo. Am toate condiţiile de studiu şi pot studia în linişte. Însă m-am hotărât să fac un studiu de caz în Europa, iar când tata va fi de acord, voi pleca în Romania, unde unul din fraţii mei locuieşte de foarte multă vreme, fiind supraveghetorul unei întregi generaţii de oameni. El mi-a propus să merg acolo. Din câte îmi povestise, este o ţară frumoasă şi extraordinară.
Pentru a fi acceptat a trebuit să le spun academicienilor de la Polul Nord care sunt abilităţile mele. Fireşte, le-am spus că ştiu multe despre zbor şi teoria fâlfâitului silenţios. Printre competeţe aş mai putea enumera comunicarea telepatică şi întreţinerea penelor uzate. De asemenea, am mai făcut cursuri de prim ajutor şi mecanică cinetică. Ştiu foarte multe despre propagarea substaţelor în eter, câştigând Olimpiada de chimie din clasa a douăsprezecea. Mă mai pot lăuda şi cu o diplomă de participare la un concurs universal de zbor prin cădere liberă.
După ce voi termina studiile doctorale, tata mi-a promis o vacanţă departe de materie şi de oameni pentru a-mi găsi liniştea într-o oază non-substanţială a Universului. Apoi mă va lăsa să mă înrolez în armata sa. La studiile mele, a spus el, voi deveni căpitan de divizie. I-am spus mereu că sunt patrot şi că îmi voi apăra divinitatea cu orice preţ. Scopul meu este să nu îl dezamăgesc pe tata şi am să fac orice pentru a-i răsplăti aşteptările.
Numele meu este Angélica, iar în limba noastra aproape mută, care se traduce foarte uşor prin bătaie de aripi, al căror sunet cubi-centrist se propagă non-cinetic în eter, ar însemna primul ajutor. Am studii înalte, pot efectua zboruri perfecte fără ca timpul să îşi pună amprenta asupra mea şi fără ca spaţiul să fie o problemă a depărtării măsurabile. Posed paşaport pentru efemeritate, vorbesc 1000 de limbi babeliene şi trei pătrimi din limbile marţiene... Îmi plac oamenii, sunt un înger veritabil şi îndrăznesc să-i fiu lui tata general.

Continue..

Filed Under:


 Capătul lumii. Primii călători ai spaţiului au ajuns însfârşit în punctul de unde mai departe nu se poate merge. Dincolo de linia trasată intenţionat de creatorul universului sălăşluieşte Marele Nimic. Un rege întunecat, diabolic şi lipsit de scrupule, singurul rege nedetronat vreodată încă de la începutul universului, care a încercat în dese rânduri să treacă linia exilării lui (fragment extras din Ame Taa, „Ultima Misiune”, 3305 – Profet, Preot, Scriitor).
După atâţia ani lumină de la plecarea lor de pe Terra, primii călători ai spaţiului şi-au atins scopul. Au atins capătul lumii, au consemnat limita acesteia şi-au hotărât să se întoarcă înapoi. Cu toate că au pierdut şirul anilor lumină străbătuţi, întinerind sau îmbătrânind de la o galaxie la alta, au căzut de-acord să revină pe Terra pentru a împărtăşii experienţa lor omenirii… Origo îşi stabileşte noi coordonate de călătorie.
Departamentul de Istorie a navei descoperise în arhive un document care îşi pierduse datarea, dar care consemna astfel: Astăzi se împlinesc 2000 de ani de la părăsirea Sistemului Solar. Echipajul a aniversat cei 214 de ani ai Căpitanului Sima, al XXXIII-lea căpitan al Pacifis Project. După ultimele metode de calculare a timpului, descoperite în timp ce vizitam Sistemul Podul lui Dahus, am putea presupune că oamenii de pe Terra ar fi ajuns în anul 6532. Nici nu ştim dacă mai există oameni acolo. Noi am părăsit Pământul în 2099 şi când am ieşit din Calea Lacctee am pierdut legătura cu Centrul de Comandă. De atunci nu mai ştim nimic despre oamenii de-acolo, iar noi trebuia să ne autosusţinem şi ne autoproclamăm treptat noua omenire. Pacifis Project a devenit între timp un spaţiu de comuniune cu celelalte fiinţe din univers, iar numărul oamenilor a crescut la aproape 35000. Nu ştim încotro ne îndreptăm… Nici care este scopul călătoriei noastre în spaţiu… Acestea le ştie doar Căpitanul şi Consiliul de Comandă. Dizidenţii însă sunt de părere că Pacifis Project este cea mai neutră formă de guvernare din univers… Am vorbit cu mulţi Corisani, fiinţe inteligente care sunt capabile să înveţe de la celelalte forme de viaţă din univers limba de comunicare şi să-şi însuşească cutumele lor, a căror planetă a fost devorată de o Super Nova şi care sunt din ce în ce mai încrezători că acest Consiliu de Comandă le va permite să fie primiţi cu drepturi depline în comunitatea de pe Pacifis Project…
Restul documentului era pierdut. Pe-atunci încă se mai scria pe hârtie, iar astfel se pierduseră multe monumente ale bibliotecii. Ultima Biblie pe hârtie nu a mai fost împrumutată de bibliotecă de mai bine de 2100 de ani. De altfel biblioteca era din ce în ce mai puţin vizitată. Doar Departamentul de Informaţii Digitale al bibliotecii se bucura de vizitatori şi utilizatori. Eu spre exemplu nu am mai văzut o carte de 70 de ani…
Câte ceva despre timp. Între 6230 şi 6245 am traversat cel mai teribil colţ al universului. Galaxia traversată de Pacifis Project avea alte proprietăţi fizice decât cele cunoscute, care determina o scurgere a timpului cunoscut cu o rapiditate nefirească. Kehah Amin scria în Pacifis Electronic Gazeta din 32 martie 6239 că: Am îmbătrânit! Toţi mă privesc ca un pensionar senil şi deplasat care nu mai are ce lucra în presă… Conducătorii noştri ar trebui să adopte numaidecât decizia de a părăsi această galaxie. M-am interesat despre acest Kehah şi am aflat că nu a mai suportat presiunea timpului şi a decedat doi ani mai târziu, la vârsta de 178 de ani, vizibil îmbătrânit.
 Niciuna din formulele de calcul Sobraniene nu aveau corespondent în Galaxia ulterior denumită „Z Corner”. Teoria lui Sobra a trebuit să fie revizuită, iar după ce Departamentul de Fizică a consultat populaţiile sistemelor învecinate, a fost elaborată teoria Z. Ziua a fost stabilită la 48 de ore şi 22 de minute, fiind luate în calcul toate consecinţele descoperite până acum în celelalte sisteme vizitate. Astfel se prevedea o echilibrare care să corespundă cu vechia metodă de calcul a timpului şi pentru a rămâne totuşi în parametri terrieni de înţelegere al acestuia.
Acum timpul pare să funcţioneze în sistemele teoretice alternative postsobraniene. Aflaţi în faţa Nimicului însă, toate acestea ar putea fi puse la index. Dar cine şi-ar putea permite să treacă în sfera Nimicului!? Însăşi aceste teorii n-ar mai fi însemnat nimic. În fapt, ce ar mai rezista în faţa a ceea ce reprezintă nimicul. Dincolo de acea linie nici nu cred că putem trece. Ne-am desfiinţa!
Cu toate acestea capătul lumii a descurajat întreg Pacifis Project. Peste 250.000 de oameni şi alte fiinţe inteligente aliate care au investit în acest deziderat, au fost dezamăgite de rezistenţa Nimicului în calea împlinirii întregii suflări a universului. De-acum nu mai aveau unde merge. După şedinţa Consiliului de Comandă unica bârfă care se auzea pe toate culoarele era: Origo se întoarce la origini, Origo se-ntoarce pe Terra.
După un timp de derivă, Pacifis Project avea un nou ţel; trebuia să se întoarcă în locul din care a plecat. Principalul motiv pentru care s-a luat această decizie a fost cel invocată de unul din membrii consiliului, care făcea parte din singura familie a cărui continuitate în consiliu nu a fost întreruptă încă de la îmbarcarea ei şi care ştia că singurul motiv pentru care s-a născut acest proiect, a fost pentru a se întoarce şi a da omenirii noi experienţe şi noi modalităţi de supravieţuire. Jisko l-a convins pe Origo să se întoarcă.
Departamentul de Istorie a consemnat data de plecare spre casă la 39 februarie 7808, ora 48 şi 66 de minute. Imediat după executarea ordinului de întoarcere, Origo le-a transmis celor de pe Pacifis Project: Era Pacifis şi-a îndeplinit misiunea şi a luat sfârşit, aceasta este data la care începe o nouă pagină de istorie…Călătorie plăcută!
 

Continue..

Filed Under:



~ Domnul Shakespeare m-a turnat la securitate ~

Ochii îmi erau mai obosiţi ca niciodată. Aproape că nu-i puteam ţine deschişi. Orice încercare de a lăsa să mai pătrundă raze fierbinţi în cristalinul îngălbenit de vreme era o muncă asemănătoare cu cea a miticului Sisif. Doar bietul auz mă mai slujea cu credinţă. Dar şi acesta nu îmi putea oferi decât aproximativ 25% din cantitatea necesară de mireasmă a vieţii. De mişcat nici vorbă. Nici măcar un deget. Medicul nu s-a sfiit nici o clipă să îmi dea verdictul fatalităţii. Mi se interzisese să mă gândesc, încă de acum o săptămână, că voi mai avea vreo şansă să supravieţuiesc printre cei pe care, de-abia acum, îi numesc oameni. Mereu am avut impresia că societatea este o faţă puţin mai cizelată a unei savane globale. Acum îmi pare rău că am susţinut cu vehemenţă această ridicolă şi absurdă imagine a habitatului antropic. Era un defect profesional. Oricum… Acum este prea târziu să mai fac analize retrospective asupra propriilor mele credinţe şi convingeri.
Sunt o legumă… Sunt asemenea unui cartof fiert şi uitat de câteva zile într-o oală imensă, albă, proaspăt renovată cu fonduri europene, cu ferestre imense, asemenea unor ochi mereu deschişi către partea întunecată a lumii, dincolo de care nu sălăşluiesc decât doi plopi, pe care îi ştiam de când au fost plantaţi acolo de progeniturile primei generaţii de comunişti autentici. Sunt asemenea unui cartof fiert căruia îi ţine companie un morcov, puţin cam zbârcit, tăiat şi el pe la prostată din câte am auzit. Ne mai ţine companie în mirifica noastră oală bătrânească, o ceapă uscată, lipsită de propria-i sevă, sedată şi bine ancorată în perfuzii. Eram cea mai proaspătă legumă din salonul 10. Din când în când mai venea bucătarul, şi el puţin anemic, cam pe la 70 şi ceva de ani, sprijinit mereu de o asistentă tânără şi de un stetoscop, probabil pe post de polonic, să ne salute şi să ne întrebe de sănătate. Nu pentru că sănătatea noastră era o veche poveste de adormit copiii, ci pentru că noi, cartoful fiert, stimabilul morcov şi distinsa ceapă, purtam în sânge stigmatul pieirii iminente. Eram o legumă paralizată, în căutarea timpului pierdut cu tot felul de eschivări febrile din realitatea cubică şi frumos vopsită cu lavabilă, care îmi penetrau amintirile până în adâncul copilăriei deja uitate.
Pierdusem oare şirul zilelor?... Memoria îşi dezintegrase o parte din arhivele securităţii. Nu mai găseam o serie importantă de dosare despre ziua de 15 martie. Mai rămăsese în arhivele memoriei mele doar un bileţel, o declaraţie a unui fost turnător, pe nume de cod: Domnu’ Shakespeare. Aşa se semna el. Dar şi bileţelul acesta era scris de mână şi abia se înţelegeau hieroglifele de „doftor”… Doar doctorii operau aşa de bine… Memoria lucrează încă foarte subtil. M-a trimis la această zi frumoasă de primăvară. Dincolo de o intuiţie încă funcţională, subliminalul exerciţiu al memoriei unei minţi pe jumătate paralizate într-un pat, vizitat de doamne frumos echipate în halate albăstrui şi dotate mereu cu seringi, îmi oferea confortul călătoriilor în timpul celor mai seci amintiri. Lipseau dosare şi intrigi întregi, cu precădere cele care descriau primăvara şi oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul naşterii ghioceilor, 15 martie al fiecărui început de an din 1930 până astăzi. Lipseau miresmele mălinului înflorit şi frunzele crude ale vlăstarelor de vie.
Aceasta este jurnalul memoriei mele zilnice. Astăzi doar atât mi-a trecut prin minte. Cel puţin a-mi aduce aminte mai pot încă să fac, cu toate că această frumoasă activitate fură multă energie din ceea ce le este necesar muşchilor oculari să se încordeze, să ţină pleoapele ridicate şi pupilele larg deschise să vadă bine. Un uriaş paradox al cartofului! Când nu gândesc sunt o legumă, un bleg întins cât mine de lung pe un pat rabatabil, un cartof fiert cu ochii deschişi îndreptaţi mereu spre tavan. Doar cartoful fiert care nu gândeşte poate ţine ochii deschişi. Gândesc numai cu ochii închişi. Tavanul alb nu îmi poate spune nimic despre arhivele securităţii.
Jumătate din zi mi-am promis că voi face retrospectiva arhivelor memoriei, asumându-mi o muncă de bibliotecar securist, căutând fişierele lipsă, amintindu-mi momentele plăcute ale vieţii, feţele cunoştinţelor şi ale familiei mele, sentimentele trăite cu intensitate maximă în cei 79 de ani. În cea de-a doua jumătate de zi mă complac, vrând nevrând, constrâns de situaţia mea de angajat în cursa fără întoarcere a ultimei etape din campionatul condamnaţilor la moarte pe caz de boală – amorţeală fizică – într-un cartof fiert, aşa cum îi place Domnului Shakespeare să mă vadă, pregătit să se integreze într-o supă de legume, gătită prin trădare de sistemul somatic al fiinţei umane, faţă de acest mariaj simbiotic a două entităţi corupte, care odată ce părăsesc alianţa consfinţită încă de la naştere, se abandonează reciproc, se anatemizează una pe cealaltă şi se autoexilează, una să putrezească în pământul din care a fost creată, iar cealaltă să se risipească undeva prin preajma lui Dumnezeu, sau dacă o fi una mai al dracului, să treacă în uitare aliindu-se cu focul etern şi smoala iadului.
Aici, în această grădină frumoasă de legume, grădinarul, care îşi arogă dreptul de veto asupra condamnărilor la fierbere prin chinul convieţuirii speciilor, de buna voie şi nesilit de nimeni ne mai udă faţa la ore fixe, pentru a nu crăpa în bătaia lămpilor cu halogen. Singurele surse de oxigen nu pot supravieţui decât pe pervazul ferestrelor. O frunză de ficus plantată într-o cană de porţelan, cu toarta spartă, umplută pe jumătate cu pământ lutos din faţa spitalului, era aproape uscată, pesemne că era bolnavă şi nu o trata nimeni. Într-o altă cană, de data aceasta de plastic şi de culoare verde, stăteau alături de frunza de ficus un fir de zambilă albă şi câţiva ghiocei veseli, sugrumaţi de jur împrejur cu aţă, care să îi ţină strâns împreună, să nu care cumva să zburde singuratici. Căciuliţele ghioceilor tânjeau totuşi către libertatea plopilor. Soarta lor era însă dată pieirii şi efemerităţii, la fel ca şi a noastră. Vor fi uitaţi, se vor ofili probabil înaintea noastră din lipsă de perfuzii şi doze de sevă vitală, şi ne vor şopti în cele din urmă un simplu adio! Dacă ne-ar vorbi ghioceii… Dacă ne-ar zâmbi zambilele…
Domnul Shakespeare revenise după un timp, se aşeză în faţa mea, îmi zâmbise ca şi cum ar fi o zambilă, îşi aşezase stetoscopul, iar după ce îşi chemă asistenta, îi spuse să îmi schimbe poziţia capului. Aceasta îmi potrivise ochii înspre privirea securistului, apoi îmi administră o seringă în gât.
Până să mi se închidă ochii cu totul, râsul bucătarului cu stetoscop îmi răsună ca un ecou într-o cameră goală, fixându-se în creier.

Continue..

Filed Under:


Fragment din Despre îngeri... La taclale, Iaşi, 2009

autori: CHIALDA Radu Vasile, BRATU Ramona Elena 


Mă simţeam ca un înger plouat. Aveam penele umezite, iar acolo unde erau prinse de scheletul de sârmă, se prelingea rugina peste albul îngălbenit de timp. Cine ştie de când avea Aba acest costum! Părul bălai al perucii intrase la apă şi arăta ca după un duş fierbinte. Aura mea alunecase într-o parte, i se strâmbase inelul, iar ledurile gălbui luminau cu intermitenţe. Făcuseră bateriile un scurt-circuit. Eram îmbrăcat cu un halat alb din pânză groasă de in bătucit, ca un sac găurit la fund şi azvârlit peste mine, din care ieşea măreţ capul meu. Stăteam liniştit pe banca din spatele blocului, puţin ghemuit, cu capul sprijinit într-o mână şi cu o baghetă fermecată în cealaltă. Eram cu adevărat plouat… Un înger plouat.
Ploaia se terminase de ceva timp, însă eu rămăsesem nemişcat în locul meu, parcă aşteptând ceva de undeva de sus. Fredonam ultima melodie ascultată şi legănam bagheta magică cu steluţă în vârf.
– Aş vrea să fiu un înger adevărat. 
De sus, de la etajul trei, încă se mai auzea muzică. Decibelii însă dădeau semne de oboseală la ora aceea târzie. În boxele de ultimă generaţie ale unei balene ucigaşe, pe care toţi o strigam „Free Willy”, au început să se audă piese blues. Era totuşi în jur de ora unu. Vecinii Abei erau, majoritatea, trecuţi de prima tinereţe, veneau târziu de la muncă, iar noaptea era singurul lor refugiu pentru odihnă. Puţin respect din partea noastră pentru clasa muncitoare cred că fi fost singurul gest filantropic dincolo de masca pe care o afişăm mereu.
Erau mulţi invitaţi sus la Aba. Vrăjitori, zmei, prinţese, paji, regine şi animale care mai de care mai feroce au invadat cele două camere ale apartamentului 13. O bucătărie transformată în bar, plină de pipăcioşi, o baie îngustă, în care se intra doar cu cartelă şi cheie, un balcon strâmt al îndrăgostiţilor şi o debara plină ochi de pantofi, ghete şi papuci de casă, aducându-mi aminte de o ispravă a străbunicului meu, care văzând la intrarea în casă ce fel de pantofi sunt, cu sau fără toc, i-a numărat şi apoi i-a spus tatălui meu: 
– Mă!... La tine sunt cinci femei şi patru bărbaţi. O femeie e singurică!... Mă primiţi şi pe mine?
Din toată jungla de la numărul treisprezece lipsea Dumnezeu. Nimeni nu se costumase în Dumnezeu. Oare de ce oamenilor le place să se costumeze în bestii şi fiare ale pădurii mai mult decât în îngeri şi divinităţi?!... Nu ştiu nici eu. Dar mi-aş dori să aflu! 
Am acceptat costumul acesta pentru că Abei îi plăcea foarte mult. I-am făcut pe plac… Ea alesese să fie o măgăriţă. Mă întreb! Oare de ce măgăriţă şi nu prinţesă?... Prietena ei din copilărie, Bela, se costumase în zână. Frumuşică nu prea este, are un zâmbet prea strâmb şi o figură destul de colţuroasă. Dincolo de toate coşurile încă adolescentine de pe faţă, era o zână. Mă rog! Aşa zicea ea. 
Totuşi cineva trebuia să fie Dumnezeu. Aşa că şi-a luat această responsabilitate DJ-ul. Când venise marmota la petrecere, fusese întrebată dacă nu cumva a uitat CD-urile acasă. Zâmbind pe sub blana sa, a început să se învârtă într-un picior şi să urle cât o ţinea glasul:
– În noaptea asta dansaţi după cum vă cântă CD-urile mele.
Dumnezeu era DJ. Toată lumea dansa după muzica lui. Mă mir cum de nu ne-a pus să ascultăm predici şi slujbe religioase. Atunci a fost prima data când m-am întristat. Eu ştiam că marmota nu este nici DJ, nici Dumnezeu, ştiam că era un personaj din reclamele la ciocolată Milka, un animal simpatic care învelea ciocolata în staniol. Dar, na! Acum jucăm dacă ea cântă. 
Aba se distra de minune. Dansa, chiuia şi fuma ca o măgăriţă. Era ziua ei de naştere şi împlinea 24 de ani. Din când în când mă ruga să o transform cu bagheta mea magică în femeia pe care o cunoşteam eu, cu chipul unei copile blajine, dar zâmbitoare şi mereu plină de viaţă. Câteodată ardea de nerăbdare să mă sărute. Simţeam asta. Prindeam sentimentul acesta numai din privirile ei de măgăriţă.
– Ştiai că eşti îngerul meu păzitor? Aşa mă alinta ea din când în când. Un înger pe care îl iubesc mult, mult de tot. Un înger cu aripioare de plastic şi coroniţă de leduri, dar care este numai şi numai al meu. Şi apoi mă îmbrăţişa.
De cele mai multe ori lumina era stinsă. Era o atmosferă feerică, în care nu mai distingeai balaurii de prinţese. Cu toate acestea, pe măgăriţa mea o găseam cu uşurinţă. Urechiuşele ei poznaşe şi copitele-i pătrăţoase de carton, nu erau greu de identificat. 
– Totuşi, i-am spus Abei la un moment dat, nu era mai bine să organizăm o petrecere în pijama? Cred că era mult mai distractiv. Puteam să îi deosebesc pe toţi. Ştiam şi eu care e Gopo. Poate era unica şansă să o văd pe Lorenne în pijama. Sunt sigur că pijamaua ei este de culoare roz şi din două piese. Punem pariu?...
Balconul prinsese puţină agitaţie, deşi acolo totul era discret. În schimb la bucătărie se organizase seminarul de bancuri recente. The One Man Show nu putea fi nimeni altul decât însuşi Împăratul Verde. Prinţesa lui îşi petrecea mai tot timpul pufăind dintr-un trabuc fin cumpărat de la non-stopul de la parterul blocului. Când se plictisea de el, îl stingea în tabla tabacherei de şmecheră, inscripţionată cu iniţialele numelui. O primise de la împăratul inimii ei. Simpatic dar! De departe cel mai distractiv personaj era un vrăjitor obscur, pe care recunosc că nu îl cunoşteam. Bănuiam însă că era un coleg de facultate al Abei.
A doua oară mă întristasem văzându-l pe un bun prieten al Abei. Pe Denis îl prindea foarte bine costumul de Paj. Deşi logodnica sa îl părăsise după trei ani de convieţuire sub acelaşi acoperiş, a venit foarte bine dispus şi plin de energie, ca şi cum ar fi trecut uşor peste şocul destrămării unei relaţii frumoase. Chiar mă entuziasma bună-dispoziţia sa debordantă. Băuse mult, poate prea mult. După ultima bere, îl văzusem undeva pe o canapea numărându-şi clopoţeii de la căciulă. Ciudat! L-am lăsat în pace. Ce să-i mai faci. Mai târziu căutase cartela şi cheia de la baie, apoi îl pierdusem. 
Mă simţeam un înger trist în seara aceea. Trebuia să mă bucur. Zâmbeam. Dansam. Dar nu era zâmbetul meu şi dansam parcă teleghidat. Trebuia să-i dau Abei motive de fericire, nu să o întristez cu proasta mea dispoziţie. La un moment dat simţeam că mă înfund, că nu mai pot să respir. Nu mai aveam resurse pentru nici un zâmbet forţat şi nici un dans de formă. În minte îmi încolţeau tristeţi. Îmi spuneam mereu că sunt un înger trist, cu toate că pentru Aba trebuia să fiu îngerul vieţii ei. La ce folos un înger care se preface!... Da! La ce folos!
– Eu ies puţin afară la aer, simt că mă înec de la atâta fum şi vapori de alcool… Balconul e plin de îndrăgostiţi. Nu am loc printre ei… Mai sunt şi pipăcioşi acolo.
Ce era să spun atunci, în acele momente, când până şi mintea refuza să-mi mai furnizeze argumente pentru ceea ce simţeam. Aba nu putea să iasă. Erau prea mulţi invitaţi pentru a-şi permite luxul de a-i lăsa singuri. 
Încuiaţi în acel apartament, cu muzica noastră zgomotoasă, fără acces la balconul sechestrat de îndrăgostiţi, de unde aveam să ştiu că afară începuse să picure? M-am aşezat pe băncuţa încă uscată şi m-am ghemuit cuprins de răcoare privind în sus.
– Aş vrea să fiu un înger adevărat.
După câteva ecouri interioare a început să plouă tomnatic, încet, cu picuri mărunţi, din ce în ce mai deşi. Deşi prima reacţie ar fi trebuit să fie aceea de a fugi înapoi la grădina zoologică, pe ale cărei alei dansau la o zi de naştere prinţese, împăraţi şi zmei, am ales să rămân pe bancă. Am ieşit în papuci de casă albi cu puf. Cred că erau ai Abei. Mă simţeam ca un înger plouat în papuci de casă.
– Aş vrea să fiu un înger adevărat. Un înger adevărat care nu se teme de ploaie, nu stă în papuci de casă albi cu puf şi nu are niciodată motive să fie trist. Steluţele mele depind de o simplă baterie. Am totuşi pene… Am totuşi aripi…
– Dragul meu! Dar eşti cel mai sincer înger. Iar aripile tale de plastic şi pătate de rugină îmi plac aşa cum sunt. Cu sau fără leduri licărind, eu tot te iubesc. Eşti cel mai bun înger dintre toţi cei pe care Dumnezeu îi putea trimite la mine. Căci cine-ar iubi aşa o măgăriţă ca mine? Cine ar iubi-o pe Aba aşa de mult, dacă nu un înger adevărat?


Continue..

Filed Under:

Persoane interesate