Acum 8 ani
Cartoful fiert şi dosarele securităţii
sâmbătă, 13 februarie 2010
~ Domnul Shakespeare m-a turnat la securitate ~
Ochii îmi erau mai obosiţi ca niciodată. Aproape că nu-i puteam ţine deschişi. Orice încercare de a lăsa să mai pătrundă raze fierbinţi în cristalinul îngălbenit de vreme era o muncă asemănătoare cu cea a miticului Sisif. Doar bietul auz mă mai slujea cu credinţă. Dar şi acesta nu îmi putea oferi decât aproximativ 25% din cantitatea necesară de mireasmă a vieţii. De mişcat nici vorbă. Nici măcar un deget. Medicul nu s-a sfiit nici o clipă să îmi dea verdictul fatalităţii. Mi se interzisese să mă gândesc, încă de acum o săptămână, că voi mai avea vreo şansă să supravieţuiesc printre cei pe care, de-abia acum, îi numesc oameni. Mereu am avut impresia că societatea este o faţă puţin mai cizelată a unei savane globale. Acum îmi pare rău că am susţinut cu vehemenţă această ridicolă şi absurdă imagine a habitatului antropic. Era un defect profesional. Oricum… Acum este prea târziu să mai fac analize retrospective asupra propriilor mele credinţe şi convingeri.
Sunt o legumă… Sunt asemenea unui cartof fiert şi uitat de câteva zile într-o oală imensă, albă, proaspăt renovată cu fonduri europene, cu ferestre imense, asemenea unor ochi mereu deschişi către partea întunecată a lumii, dincolo de care nu sălăşluiesc decât doi plopi, pe care îi ştiam de când au fost plantaţi acolo de progeniturile primei generaţii de comunişti autentici. Sunt asemenea unui cartof fiert căruia îi ţine companie un morcov, puţin cam zbârcit, tăiat şi el pe la prostată din câte am auzit. Ne mai ţine companie în mirifica noastră oală bătrânească, o ceapă uscată, lipsită de propria-i sevă, sedată şi bine ancorată în perfuzii. Eram cea mai proaspătă legumă din salonul 10. Din când în când mai venea bucătarul, şi el puţin anemic, cam pe la 70 şi ceva de ani, sprijinit mereu de o asistentă tânără şi de un stetoscop, probabil pe post de polonic, să ne salute şi să ne întrebe de sănătate. Nu pentru că sănătatea noastră era o veche poveste de adormit copiii, ci pentru că noi, cartoful fiert, stimabilul morcov şi distinsa ceapă, purtam în sânge stigmatul pieirii iminente. Eram o legumă paralizată, în căutarea timpului pierdut cu tot felul de eschivări febrile din realitatea cubică şi frumos vopsită cu lavabilă, care îmi penetrau amintirile până în adâncul copilăriei deja uitate.
Pierdusem oare şirul zilelor?... Memoria îşi dezintegrase o parte din arhivele securităţii. Nu mai găseam o serie importantă de dosare despre ziua de 15 martie. Mai rămăsese în arhivele memoriei mele doar un bileţel, o declaraţie a unui fost turnător, pe nume de cod: Domnu’ Shakespeare. Aşa se semna el. Dar şi bileţelul acesta era scris de mână şi abia se înţelegeau hieroglifele de „doftor”… Doar doctorii operau aşa de bine… Memoria lucrează încă foarte subtil. M-a trimis la această zi frumoasă de primăvară. Dincolo de o intuiţie încă funcţională, subliminalul exerciţiu al memoriei unei minţi pe jumătate paralizate într-un pat, vizitat de doamne frumos echipate în halate albăstrui şi dotate mereu cu seringi, îmi oferea confortul călătoriilor în timpul celor mai seci amintiri. Lipseau dosare şi intrigi întregi, cu precădere cele care descriau primăvara şi oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul naşterii ghioceilor, 15 martie al fiecărui început de an din 1930 până astăzi. Lipseau miresmele mălinului înflorit şi frunzele crude ale vlăstarelor de vie.
Aceasta este jurnalul memoriei mele zilnice. Astăzi doar atât mi-a trecut prin minte. Cel puţin a-mi aduce aminte mai pot încă să fac, cu toate că această frumoasă activitate fură multă energie din ceea ce le este necesar muşchilor oculari să se încordeze, să ţină pleoapele ridicate şi pupilele larg deschise să vadă bine. Un uriaş paradox al cartofului! Când nu gândesc sunt o legumă, un bleg întins cât mine de lung pe un pat rabatabil, un cartof fiert cu ochii deschişi îndreptaţi mereu spre tavan. Doar cartoful fiert care nu gândeşte poate ţine ochii deschişi. Gândesc numai cu ochii închişi. Tavanul alb nu îmi poate spune nimic despre arhivele securităţii.
Jumătate din zi mi-am promis că voi face retrospectiva arhivelor memoriei, asumându-mi o muncă de bibliotecar securist, căutând fişierele lipsă, amintindu-mi momentele plăcute ale vieţii, feţele cunoştinţelor şi ale familiei mele, sentimentele trăite cu intensitate maximă în cei 79 de ani. În cea de-a doua jumătate de zi mă complac, vrând nevrând, constrâns de situaţia mea de angajat în cursa fără întoarcere a ultimei etape din campionatul condamnaţilor la moarte pe caz de boală – amorţeală fizică – într-un cartof fiert, aşa cum îi place Domnului Shakespeare să mă vadă, pregătit să se integreze într-o supă de legume, gătită prin trădare de sistemul somatic al fiinţei umane, faţă de acest mariaj simbiotic a două entităţi corupte, care odată ce părăsesc alianţa consfinţită încă de la naştere, se abandonează reciproc, se anatemizează una pe cealaltă şi se autoexilează, una să putrezească în pământul din care a fost creată, iar cealaltă să se risipească undeva prin preajma lui Dumnezeu, sau dacă o fi una mai al dracului, să treacă în uitare aliindu-se cu focul etern şi smoala iadului.
Aici, în această grădină frumoasă de legume, grădinarul, care îşi arogă dreptul de veto asupra condamnărilor la fierbere prin chinul convieţuirii speciilor, de buna voie şi nesilit de nimeni ne mai udă faţa la ore fixe, pentru a nu crăpa în bătaia lămpilor cu halogen. Singurele surse de oxigen nu pot supravieţui decât pe pervazul ferestrelor. O frunză de ficus plantată într-o cană de porţelan, cu toarta spartă, umplută pe jumătate cu pământ lutos din faţa spitalului, era aproape uscată, pesemne că era bolnavă şi nu o trata nimeni. Într-o altă cană, de data aceasta de plastic şi de culoare verde, stăteau alături de frunza de ficus un fir de zambilă albă şi câţiva ghiocei veseli, sugrumaţi de jur împrejur cu aţă, care să îi ţină strâns împreună, să nu care cumva să zburde singuratici. Căciuliţele ghioceilor tânjeau totuşi către libertatea plopilor. Soarta lor era însă dată pieirii şi efemerităţii, la fel ca şi a noastră. Vor fi uitaţi, se vor ofili probabil înaintea noastră din lipsă de perfuzii şi doze de sevă vitală, şi ne vor şopti în cele din urmă un simplu adio! Dacă ne-ar vorbi ghioceii… Dacă ne-ar zâmbi zambilele…
Domnul Shakespeare revenise după un timp, se aşeză în faţa mea, îmi zâmbise ca şi cum ar fi o zambilă, îşi aşezase stetoscopul, iar după ce îşi chemă asistenta, îi spuse să îmi schimbe poziţia capului. Aceasta îmi potrivise ochii înspre privirea securistului, apoi îmi administră o seringă în gât.
Până să mi se închidă ochii cu totul, râsul bucătarului cu stetoscop îmi răsună ca un ecou într-o cameră goală, fixându-se în creier.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu